Monday, December 15, 2014

Din nou despre „dialogul” meu cu Nichita Stanescu


Distinsa profesoară de română, Maria Puşa Hulber, mi-a oferit deunăzi ocazia să scriu din nou despre „dialogul” meu cu Nichita Stănescu, publicat în martie 1978, în „Amfiteatru”. MPH a reluat pe wallul său de Facebook un text de Mircea Cărtărescu – pe care de altfel văd că-l citează o puzderie de alte bloguri, aşa cum s-a întâmplat şi cu falsul text al lui O.Paler, „Interviu cu Dumnezeu” -, în care poetul „Levantului” relatează prima sa întâlnire cu poetul „Operelor imperfecte„, întâlnire mediată de regretatul coleg optezecist Traian T.Coşovei. N-am idee când s-a întâmplat, mai precis, acest eveniment, însă probabil cândva în intervalul 1979-1983, iar când spun asta mă gândesc că înainte de 1979-80 Mircea Cărtărescu nu avea aproape nicio notorietate, fiind puţin probabil ca Nichita Stănescu să fie interesat de existenţa sa anonimă, iar după 1983 Nichita însuşi se transformase deja în perlă, helas… N-aş fi acordat prea multă atenţie textului, dacă nu mi-ar fi sărit în ochi faptul că la întâlnirea de pomină NS i se adresează intimidatului său coleg aproape cu aceleaşi cuvinte cu care personajul „Nichita„, imaginat de mine în „dialogul” cu Nichita Stănescu despre care vorbim, aici și acum, mi se adresase mie însumi, în martie 1978… ups:
Iată textul lui Mircea Cărtărescu (aşa cum îl citează Maria Puşa Hulber, fără a indica sursa textului) :
,,Când am stat prima dată față-n față cu Nichita Stănescu (mă simțeam de parcă aș fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire), eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coșovei. Am fost atât de intimidat de ochii albaștri, foarte îndepărtați ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră nu am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă. ,,Bătrâne, gata”, mi-a spus până la urmă. ,,Ai dreptate, sunt cel mai prost om din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuși, și să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” ,,Dar dimpotrivă”, i-am răspuns, ,,am tăcut fiindcă vă respect prea mult…” ,,Haide, lasă-l pe ,,vă” și pe ,,dumneavoastră”. Zi-mi ,,tu” bătrâne!” ,,Iertați-mă, dar nu pot…” Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. ,,Ascultă, tu ești credincios?” ,,Da, bineînțeles.” ,,Și te rogi câteodată lui Dumnezeu?” ,,Da, uneori.” ,,Și cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?” ,,Tu”, i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce voia să spună. ,,Și-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui ,,tu”, mie de ce îmi spui ,,dumneavoastră”? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita și să fim sănătoși…” De-atunci, în puținele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.”
Şi iată şi textul din „interviul” meu cu Nichita Stănescu (textul, un fragment din „dialogul” tipărit în „Amfiteatru”, în martie 1978, e reprodus şi în poza din headerul acestui topic ; din păcate, vai, nu mai păstrez restul textului, decât fragmentar, cea mai mare parte din text folosind-o la construcţia samizdatului „NU!”, în august 1981, așa cum am mai povestit pe-aci):
„(VP): – O convenţie de societate îmi impune să folosesc pluralul politeţii, vorbindu-vă, lucru ce mi se pare nefiresc. Cred că a vorbi unui Poet înseamnă a fi liber, infinit liber. Şi deci nu văd de ce nu v-aş spune „tu”! Nu înţeleg…
(NS): – O clipă!… Tatălui tău cum i te adresezi? (VP): – Îi zic : „tu!”, tată…
(NS): Dar… neînchipuitului zeu?
(VP): – „Eu nu cred nici în Iehova” !
(NS): – Nici eu nu cred, de aceea vorbesc despre el, despre „neînchipuit”… Şi acestei „neînchipuiri” cum oare i-aş putea spune ceva? cum i te-ai adresa?
(VP): – Ştiu eu…? Cred că rugînd-o să se arate… Iată „Mă rog să fii / De mine însumi mă rog să fii…”
(NS): „Arată-te!”… Vezi ? dacă pe taică-tău îl tutuieşti şi dacă şi neînchipuitul îl tutuieşti, tutuieşte-mă şi pe mine… Nu pentru că eu aş fi ca şi tatăl tău sau pentru că aş fi ca şi neînchipuitul de zeu, ci pentru că sînt „eu”, singur „eu”. De acord ?”
Autenticitatea relatării lui Mircea Cărtărescu fiind dincolo de orice îndoială, încerc totuşi să mă pun în pielea lui Nichita. La data întâlnirii dintre cei doi, cu cel mult doi-trei ani înaintea prematurului finis, Nichita era foarte bolnav şi foarte obosit, dar nu înceta a ţine sus steagul histrionismului său funciar şi încă adora să fie  adulat ca Prinţ al poeziei şi al amenităţii camaradereşti. De aceea, nu neglija impresia pe care ar fi putut s-o procure până şi celui mai neînsemnat cititor al operei sale, darmite unui tânăr coleg despre care auzise doar cuvinte de laudă. Nichita, departe de a fi omul modest şi blând din legenda nichitiană, din contra, era gelos pe o neatenţie de o secundă, ca împăratul Nero, comportându-se tot timpul în consecinţă și arborând, de altfel cu deplină naturaleţe, masca poetului genial şi spiritual, pe care cei cu care se intersecta, mai ales noii-veniţi, i-o cereau mereu la scena deschisă, într-un „bis” cvasiisteric. Însă teribilul histrion era şi el om, n-aşa?, epuizat de amarnicii ani în care îşi jucase propriul rol, al marelui poet şi al magnanimului bărbat, şi atunci, în momentul întâlnirii c-un nou candidat la mâna glorioasei Euterpe, probabil că n-a mai putut inventa nimic spre a-l da gata pe tinerelul ce-l privea strivit  de fascinaţia mitului Nichita, apelând şi el, bietul, la o recuzită care-i fusese deja servită, cu un an-doi mai nainte, de un alt tânăr fan: recte de subsemnatul, în „dialogul” de pomină (care în mod cert îi plăcuse, deşi orgoliosul poet nu putea să mi-o spună în mod expres). În fond, ce importanţă mai avea un mic circ, în plus sau în minus ? Viaţa lui – a poetului și histrionului dedicat in integrum publicului şi succesului – n-a fost, de când se ştia, un spectacol perpetuu ?
Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală. Viaţa lui personală este praf şi pulbere.
(…)
Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit Imediat el o să spună că el l-a zis, şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi o să ziceţi că într-adevăr el l-a zis
(…)
N-aşa ?

Cine nu cunoaşte povestea „dialogului” meu cu Nichita, o poate găsi aici.

PS: Data viitoare sper să am timp şi energie să scriu despre modestele mele „contribuţii” la opera nichitiană, aşa cum le-am regăsit în compilaţia „Nichita Sănescu – Fiziologia poeziei„, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Ed. Eminescu, 1990.


+++++++++++++
Text original & comments: aici.

No comments:

Post a Comment