Wednesday, October 17, 2012

O printesa printre maidanezi

Când soţia mi-a sugerat că am putea să prindem, să legăm şi să punem de pază la grădiniţa noastră dintre blocuri o căţea-lup jigărită, slabă moartă, suptă ca o nevăstuică – căci probabil plină de limbrici -, jigodie ce apăruse peste noapte pe lângă gardul grădinii, i-am zis să stea cuminte, din moment ce eu nu voi mai lega niciodată un câine, mai ales unul matur, cum părea a fi şi căţeluşa aia, în ciuda înfăţişării ei pirpirii, iar pe urmă să-l aud schelălăind de mama focului şi astfel în loc să ne bucurăm de animăluţ – cum era doleanţa  soţiei, vezi bine -, să-l observăm cum se zbate-n lanţ, înnebunind vecinii cu vaierele de animal captiv. În săptămânile următoare,  în timp ce ne vedeam de treburile noastre prin grădină, am observat cu coada ochiului cum căţeluşa se agita pe lângă gard cu nişte ţâţişoare uriaşe, semn că fătase pe undeva, şi-o auzeam lătrând furioasă, din când în când, la vecinii care-şi au garajele, pivniţele sau alte dependinţe gospodăreşti primprejur, deşi bieţii oameni erau chiar cei care îi mai dădeau de mâncare, aducându-i cu punguţa de plastic sau aruncându-i direct de la ferestrele apartamentelor. După un timp au apărut şi căţeii, 5 la număr, ieşind de subt o minibaracă din tablă ruginită abandonată în zonă de şantierul ce construise blocul,  nişte mogâldeţe mici şi neputincioase, însă tare mâncăcioase, scâncind după mama lor din oră-n oră, în timp ce ea era mereu în zor să-şi umple găletuşele ţâţelor, fiind desigur convinsă că asta ar trebui să fie – de fapt – grija tuturor din haiticul de față: adicătelea a vecinilor, a mea şi-a trecătorilor laolaltă, ipochimeni pe care-i lătra înfiorător dacă treceau pe lângă bloc fără să-i arunce măcar un oscior… oops.

Între cetele de maidanezi ce înconjoară grădinţa noastră – şi sunt 5 haite de câte 10 câini doar până la hotarul străzii vecine, pe o distanţă de circa 300 m – era însă clar că bestiuţa de lângă gard făcea o bizară notă discordantă. Prima dată prin înfăţişare: nici câine lup nu-mi mai părea a fi, dar nici maidanez de-al nostru, păi cum drea (lăsând la o parte supleţea sa ca de suveică, pe care o puneam pe seama limbricilor, iar nevastă-mea mă tot bătea la cap că tre s-o tratăm ca să-i treacă) ; a doua oară prin răutatea aproape feroce cu care-şi apăra teritoriul, la început io crezând că fiinţiuţica asta o face ca orice căţea care-şi apără puişorii, însă nu, era clar că e vorba de altceva, din moment ce ieroina noastră nu pregeta să-i latre ca o turbată până şi pe vecinii care-i dădeau de mâncare, dacă i se părea că bieţii oameni se uită mai chiorâş, vba dnei Sanda Văran, la comorile ei cât nişte şobolani, darmite dacă era vorba de vreun străin de loc, fie el om sau câine, pe care până nu-l alunga din preajmă – uneori chiar prin a-l composta, nu prea tare, însă – nu se lăsa. Astfel, în curând au dispărut nu doar toţi maidanezii care se tot plimbau şi se uşurau pe lângă gardul grădiniţei noastre, dar nici cei câţiva prostatici ori dispeptici care, în drum spre piaţă sau venind de la piaţă şi până s-apuce să se aşeze pe locul ăla plin de dulceaţă, recte pe scaunul closetului unde cetăţenii turmentaţi din Carpaţi îşi petrec o bună parte din amărâta lor viaţă, se retrăgeau în a ierburilor ceaţă dintre grădina mea şi blocul de alăturea şi îşi recăpătau liniştea, însă după ce a apărut căţeaua rea, am scăpat şi de beleaua asta curat socialistă, cum ar venea… oops.

La un moment dat am constatat că jigodia mai rămăsese doar cu doi căţei din 5, unul dintre ei mai voinic şi unul cât un chitic, însă într-o zi, când să desfac lacătul de la poarta grădinii, l-am zărit pe unul dintre pui ca şi cum dormea, întins pe bordura trotuarului, dar când l-am împins uşor cu piciorul, am văzut că era mort de fapt, lovit probabil de vreo maşină şi apoi tras de cineva pe trotuar. L-am luat pe bietul căţel pe o furcă, spre a-l depune naintea gropii de gunoi de lângă grădină – da, o groapă de gunoi în mijlocul orăşelului, asta e situaţia -, în ideea că-l vor ridica nişte gunoieri cândva de acolo, iar atunci a apărut în preajma mea şi căţeaua, io crezând la început că vrea să mă muşte, cum îi cam era obiceiul, însă ea nu era preocupată de mine, ci de căţel, mirosindu-l teribil de agitată, de parcă ar fi vrut să se convingă că e el şi părând uluită că puiul ei n-o mai recunoaşte (iniţial nici eu n-am fost sigur că e vba chiar de căţeluşul ei, căci mi s-a părut a fi mult mai mare decât cel care-i mai rămăsese, deşi erau fraţi, însă când am văzut reacţia de mater dolorosa a căţelei, m-am convins că era chiar puiul ei, lucru pe care mi l-au confirmat mai târziu şi vecinii care văzuseră când îl lovise maşina). Chiar şi cu această nefericită ocazie mi s-a părut că bestiuţa de lângă grădina noastră are un comportament atipic faţă de jigodiile din zonă şi, uitându-mă la ea mai cu atenţie, am crezut c-aş putea recunoaşte în conformaţia sa, până şi io, care nu mă pricep deloc la câini, semnele unei anumite rase canine, deşi încă nu-mi dădeam seama precis despre ce-i vba (dar nici câine-lup nu-mi mai părea a fi). Şi întrebându-l pe Mr Google despre felurite rase de câini, cu pozele de rigoare, m-am dumirit, în fine, mey, frăţioare : bestiuţa era un pur doberman – nici măcar o corcitură ! :shock:

Singură de-acuma cu mămica-i rea, însă grijulie, căţeluşa rămasă în viaţă, de unde până atunci era cea mai năpăstuită dintre frăţiori şi de aceea a mai pipernicită, a devenit răsfăţata lu’ mă-sa, bucurându-se de întreaga ei atenţie şi de toate resturile de mâncare aruncate de vecini, resturi de care mamă-sa (care între timp a înţărcat-o) nu se atinge până când lacoma căţeluşă nu se satură ea, mai întâi. După care, în caz că aia mică are chef şi nu se întinde ca să doarmă cu burtica plină la soare, se iau la joacă, mai întâi într-o imitaţie de încăierare, care semăna mai mult cu-o îmbrăţişare, mai târziu mârâindu-se aproape cu înfiorare, instinctele primordiale ieşind fără să vrea din fieruţele astea din vrej agresoare, păi cum reaq… oops. I-am avertizat pe vecini, ca să ştie şi ei – ce credeau că au de a face cu o jigodie oarecare – cine-i de fapt bestiuţa noastră, şi ne-am întrebat cu toţii cam cum ar fi putut apărea o aşa prinţesă printre maidanezii loco. Atunci am aflat de la unii sau de la alţii că-n orăşelul nostru de la capătul pământului se deversează, pur şi simplu, din când în când, maşini întregi cu câini, venind din oraşele cică mai civilizate ale Românichii, unde primăriile nu mai vor să aibe haite de câini, dar nici să le stârpească nu prea le dă ghes inima, şi-atunci ce să facă şi miloşii oameni, decât să adune animalele cu arcanul şi pe urmă să le abandoneze în ţinuturile sălbatice ale patriei… ? Chiar mă miram io de ce naiba s-au înmulţit aşa câinii, de parcă orăşelul nost ar fi populat în primul rând cu ei, iar apoi, mai mult or mai puţin accidental, cu pretinii tradiţionali ai câinilor, nişte hominizi, p-acoloşa… oops.

Nu ştiu ce se va întâmpla cu dobermanca blocului P – care între timp s-a ataşat de noi, de mine şi de nevastă-mea, ca şi căţeluşa ei, deşi nu noi suntem cei mai buni sponsori ai lor… oops -, însă mă tem să nu crească naiba mai mare decât e acuma, când e destul de pipernicită şi slăbănoagă, totuşi, şi să nu devină un real pericol pentru trecătorii din zonă. Mai alaltăieri, am văzut – e.g. – cum căţeaua s-a repezit  de după bloc şi-a început să-l mârâie, de departe, pe un pui de rrom de pe trotuoarul celălat, care se ţinea cam speriat şi cu deştiu-n gură de pantalonii lu bunicu-său (ce-l aducea de la grădiniţă, probabil), bunic care mi-a aruncat în treacăt c-ar cam trebui legat câinele ăla, aloo,  căci latră copiii… “Dar nu e câinele meu, bre ! – i-am ricanat – E un câine comunitar”. Pasămite, puştiulică cel mârâit  făcea parte din găştile de copii care le bat toată ziua cu pietre, când se duc ori când se întorc de la şcoală sau de la grădiniţă, pe căţeluşă şi pe puiul ei, or, asta nu se uită nici măcar la oameni, dar la câini, şi darmite la dobermani, a… ?

+++++++++++++++++++++
Text original & comments: aici.

No comments:

Post a Comment